Little black cat

Mi-a făcut Andrei cadou o minune mică, neagră care abia se mișcă și abia se aude, dar care are o privire plină de maturitate. 23a0c1d8b06266ec2c54d23fd29f3db3

 

 

 

Dominic.

Îmi petrec serile citind și iubindu-l.

 

 

 

Pofta asta de citit apărută nu prea îmi dau seama de unde m-a făcut ca în ultima săptămână să dorm mai puțin de 5 ore pe noapte, dar să termin 2 romane și aproape jumătate din al doilea.

Am plecat de la o directoare care mă exploata peste puterile mele și am ajuns la un director care îmi supune inteligența și perspicacitatea unor sarcini puțin spus dificile.

Dar ce contează? Am pisică.

Nu merită titlu

Pare că în sfârșit mi-am găsit liniștea.

Mutatul în Iancului, la Andrei, m-a făcut să realizez cât spațiu am alocat inutil unor amintiri care nu își mai aveau locul, fie ele de la foști iubiți, fie ele de la foști prieteni, fie ele de la foste prietene. Așa că diferența dintre camera mea din garsonieră și camera mea de aici e muuult spațiu.

Pare că am redescoperit cititul, nu că l-aș fi uitat vreodată, pur și simplu nu îi acordam suficient timp. Dar zilele astea l-am prioritizat și îmi prinde foarte bine pentru că uit tot ce se întâmplă la birou sau simplul fapt că în viața mea nu prea se leagă nimic.

Andrei mă răsfață, dar nu îmi e suficient.

Serile petrecute la mansardă în aer răcoros de vară nu îmi sunt suficiente.

Vreau ceva, vreau o prezență, vreau un suflet lângă mine.

Îmi cumpăr o pisică.

 

Viața mea e o telenovelă proastă și mi-aș dori să găsesc telecomanda

b3a88551481cb69a343cd6ac2815e642

Există o întrebare, cea mai patetică întrebare pe care o femeie i-o poate pune unui bărbat:

„De ce ea și nu eu?”

A fost printre puținele dăți când mi-am dorit să fiu frumoasă, nu provocatoare. Nu foarte elegantă, mai mult feminină, nu foarte machiată, mai mult eu însămi.

„De ce ai vrea să te duci la o nuntă care ar fi putut fi a ta, nu reușesc să înțeleg…”
„Ca să pot înțelege de ce nu este a mea.”

L-am iubit pe acest bărbat cum nu am crezut că voi fi în stare având în vedere nivelul meu de egoism. Dar l-am iubit cu totul, dezinteresat, când nu avea nici jumătatea salariului pe care îl are acum, când locuia într-o garsonieră plătită de o posibilă soacră care mă adora, mă venera, care la despărțire m-a plâns ca și cum aș fi fost moartă.

O posibilă soacră care atunci când a aflat că vin la nuntă m-a sunat și m-a implorat printre sughițuri să nu îi stric fericirea copilului ei.

„Am doar nevoie de niște răspunsuri”, i-am spus, știind însă că nu le voi primi în totalitate.

Dar Andrei, bunul și dragul meu Andrei, a fost acolo, a fost al meu, la fel cum a fost în toți anii mei de răsfăț.

„Nu e de mine locul ăsta.”
„Nu e. Trage aer în piept, zâmbește și hai să ciocnim.”

Îmi amintesc frânturi ca și cum aș fi mahmură.

Am așteptat să se fure mireasa cum așteaptă un copil tortul la ziua lui.

„O iubești?”
„Da…chiar da… Alexandra..de ce ai venit aici?”
„Am vrut să o văd, să o cunosc, să încerc să înțeleg de ce ea și eu nu.”
„Tu nu ai material de soție, Alexandra. Mi-ai fi fugit din mână când mi-ar fi fost lumea mai dragă. Nu vei avea niciodată. Tu vrei să fii liberă, să poți face ce vrei. Eu nu asta am vrut. Am vrut pe cineva în care să pot avea încredere. Tu ești genul de femeie lângă care vrei câteva nopți pasionale, dar o viață întreagă împreună cu tine m-a îngrozit. Uită-te la tine…atâția iubiți, atâtea relații și ai ajuns tot în brațele lui Andrei.”

Și ca să îl contrazic, acasă l-am rugat pe Andrei să mi-o tragă cu toată sălbăticia de care e în stare.

 

Nici fără, dar nici cu

– Când vrei să începi?
– Azi dacă s-ar putea.

M-a dus în biroul meu. Nu, pardon. În „biroul” meu.

– Ce-i asta?
– Ai spus că vrei birou personal, nu birou personal complet echipat.

O masă, un scan, un laptop și vreo 30 de cutii înșirate pe jos. Atât.

– Să înțeleg că trebuie să mă ocup singură de mobilare?
– Îți pot oferi nr de telefon al decoratorului meu.
– Sunt mai pricepută ca el.
– Te supraestiezi, Alexandra.
– Mă subestimați, dl. director. Vă rog să închideți ușa când ieșiți.

Poate că pe el îl excită schimbul nostrul de replici, dar pe mine mă consumă foarte rău.

– Ce ai de plângi?
– Am nevoi de decoratorul tău.

Andrei m-a salvat, la fel ca de fiecare dată. De ieri până azi am obținut un birou din care nu aș mai ieși.

– Poftim, astea trebuie înregistrate până la sfârșitul firmei.
– Da, dl. director.
– Vorbește-mi cu „tu”.
– Vă rog să mă lăsați să îmi fac treaba.
– Ai decorat tu singură tot biroul?
– V-am mai spus că mă subestimați.

Peste vreo jumătate de oră s-a afișat cu o orhidee mai mult decât foarte frumoasă.

– Cadou de bun venit.
– Lăsați-o lângă coșul de gunoi, o să îi găsesc eu un loc.

 

Mâine mă duc la nunta fostului meu iubit. De câte xanax e nevoie pentru asta?